În numele celor depravați, lepădați de cuviință într-atât cât să tălmăcească în titlul acestui post un impresar gras, imaginar și păros amenințând o tânără scriitoare cu alternativa „publici sau te atașez libidinos”, le cer scuze celorlalți. Titlul nu are decât o legătură vagă și întâmplătoare cu un asemenea scenariu.
După cum v-am obișnuit însă, mint. Titlul se referă exact la asta. (Felicitări, deci, prea cercații acestui blog!). Și iată cum.
Ceva în bufnirea anilor trecuți și răcoritul debut al celui de-al doisprezecelea 2.0 îmi sună a mare hopașa. C-o fi hopașa bun (i.e. Pleșu îmi trimite o scrisorică în fugato din care citez imaginar „Astâmpără-te, astâmpără-te … aaaah, nu mai scrie pe blog că mă piș pe mine de râs!”) c-o fi hopașa rău (i.e. o bandă de zombii [„-ii”, DEX, rili?!] îmi fură chitara și fac din ea săgeți cu care mă atacă în timp ce joc fotbal, cad și îmi rup piciorul în același loc)…
Comparația nu se pupă însă sens-în-sens (mi-ar plăcea să v-aud rămânând gravide de putință la rostirea, chiar și în minte, a lui „însă sens-în-sens”). Și nu se pupă iată de ce. Întâi, nu de debutat e vorba, căci din câte mă inspectez, scurtele porții de scris be bloguri seacă mai nou la mine la creieraș tot ce-aș putea să transmit – eu ca moralitate cujetătoare – cuiva pe lumea asta. Apoi, nu mă amenință niciun impresar păros, căci eu voi face flotările pe care le am de făcut și basta. Vorba aceea, „ce-i în mână nu cântărește mult”! Iar, în final, ultima diferență, eu nu sunt femelă.
PS: dacă pe blog mai apare încă vreun post prin februarie așa despre începutul anului – rămâneți negălăgioși, e o tactică, I've got a plan so cunning, you could stick a tail on it and call it a weasel!
