Cât sunt de bărbat! La 1:20 noaptea condimentam serios nişte pulpe de pui dezosate, tăiam nişte cartofi pentru o minunăţie de piure, sorbeam o bere fără alcool şi mă uitam la kickboxing pe GSP tv. Ce poate fi mai bărbătesc?
Răspuns: “să condimentezi neserios nişte pulpe de pui nedezosate, să tai cartofi ca să-i faci prăjiţi, să bei bere Stejar şi să te uiţi la 300 pe HBO”
Adevăratul răspuns: sau toate acestea să-ţi fi fost făcute.
A observat cineva câta fruntea de epistemolog klingonian are Rihana?
Câţiva trubaduri cu siguranţă da:
Mi-am desfăcut o bere şi m-am aşezat să citesc. Mi-am dat seama că cele două acte nu se pupă, că ceva e în neregulă când, peste vreo trei sferturi de oră, i-am zis ţânţarului care făcea rotogoale în jurul veiozei scăpând vigilenţei de vânător cu palma: “Te sparg, fraiere!".
Am conchis că ceva este realmente în neregulă atunci când am realizat că berea era fără alcool.
Lucrurile sunt mult mai grave decât credeţi, căci, vrând să arunc cutia goală la gunoi, am citit pe ea că de fapt avea alcool.
Trei cărţi mari are domnul Puric în mână, pentru care ţi-e greu să măreşti potul când eşti cu el la masă, aşa că zici mai tot timpul …
“I fold!”
1. Memorie de elefant. Dacă urmăriţi şi restul părţilor, continuări ale videoclipului de mai sus (sunt vreo 16), scoateţi binişor un caiet mic de citate. Ai impresia că omul acesta l-ar putea cita pe Nero dacă îţi cere un foc şi pe Kant dacă-ţi zice “dă-te mai aşa”, e o colecţie ambulantă de dictonuri. Ori de aici, când îl ascultăm, scoatem două note de 10: prima, caracterul său ireprobabil, îţi dă senzaţia că l-ai întrerupt ca un netrebnic dintr-o sesiune de zece ore la bibliotecă, a doua, dată de vorbirea prin maxime, ai impresia că deţine numai concluzii, el nu spune, el soluţionează raţionamente invizibile, deduce. El nu demonstrează, ca omul, a demonstrat deja, ca instituţia.
2. Bonomie incurabilă. Dacă ţi-ai rupt piciorul pe stradă, domnul Puric îţi va pune prima tijă metalică. Nobleţea lui n-are nimic din nobleţea unui Pleşu, unui Patapievici (care ţi-ar pune tija doar după vei fi recitat imperativul categoric), n-are nimic asemănător. E “colegul”, cel care înainte de lucrare şi-a învăţat mai bine şi e gata să-ţi sufle. E, cum să-i zici colegului, care-ţi dă copiuţa cu sensul materialist al dialecticii la Marx, că din cauza acelui bărbos a murit bunică-tu la Gherla? Unui copil fericit nu-i spui în ajunul Crăciunului că moş Crăciun nu există. Când vorbeşte, domnul Puric e mereu fericit, e mereu pe punctul de a primi şi împărtăşi cadouri. “De ce eşti rău?”, “Lasă-mă să te ajut” etc. îţi va spune. În categoria bonomiei intră doza sinceră de umor.
3. Scena invizibilă. Chiar dacă n-ar fi binevoitorul de mai sus (am zice “binevoitor până la Dumnezeu”), domnul Puric tot ar avea un full, un careu retoric în mână. Instinctul profesiei, Puric te face să taci. Să taci şi să priveşti, să taci şi să asculţi. Ce face pe scenă în mod admirabil, face oricând în mod inerţial. Relaţia dintre tine şi el nu e mai niciodată dialectică, ci retorică, nu e între opinent şi opinent, ci între retor şi auditor.
Gata, l-am analizat şi p'ăsta. Logos, ethos, pathos, l-am spart!
